Ca părinți și educatori, ne dorim să știm că lumea în care vor trăi copiii noștri va fi incluzivă și tolerantă. Că va fi loc pentru toți, indiferent de rasă, etnie, religie, aspect fizic, clasă socială.
Inspirată de proiectul celor de la Supereroi printre noi, am început să caut resurse pentru a-i ajuta pe părinți și educatori să abordeze tema diferențelor dintre noi. Cu blândețe și onestitate. Chiar dacă uneori nu avem toate răspunsurile, merită să facem ce putem pentru a crea acest spațiu de acceptare. Astăzi, copiii cu nevoi speciale sunt fie ignorați, fie compătimiți excesiv, iar nevoia lor și a familiei este să fie tratați firesc și uman.
Cuvintele folosite funcționează ca niște invitații de bun-venit sau ca niște ziduri care marchează distanțe. De aceea, este de dorit să le transmitem copiilor termenii acceptați de specialiști, cum ar fi “copii cu nevoi speciale de învățare”, “neuroatipici”, “persoane cu dizabilități”. Astfel, evităm și presupunerile cu privire la ceea ce trăiește omul respectiv, sau la ceea ce poate sau nu să facă. De exemplu, vom spune că “acest copil folosește scaun cu rotile”, în loc de “nu poate să meargă”. Cuvintele nu sunt folosite pentru a descrie persoana în sine, ci provocarea cu care se confruntă (pe care mulți o transformă în oportunitate). Mulți activiști din zona drepturilor omului susțin că nu ar trebui să ne ferim de termenul de “dizabilitate”, tocmai pentru a nu considera că este ceva de care să ne ferim.
În ultimii ani, cuvântul normalitate este din ce în ce mai puțin folosit, pentru că ar implica faptul că există anormalitate. De aceea, varianta folosită ca echivalent este neurotipie. Spunem astfel despre majoritatea oamenilor ca sunt neurotipici. Adesea, avem obiceiul de a ne gândi la dizabilitate doar când vedem ceva evident, însă există și provocări ale oamenilor care nu sunt atât de vizibile cu ochiul liber, cum sunt bolile mentale, problemele de învățare. Vorbim aici și despre persoanele neuroatipice sau de cele care suferă de dureri cronice.
Pe cât de simplu pare în teorie, pe atât este de provocator în practică. Copiii sunt curioși și direcți și cei mai mulți părinți sunt puși în față situației de a da răspunsurile unor dileme precum: “Mami, de ce acel copil este în scaun cu rotile?” Sau, “Tati, de ce fetița acesta nu vorbește?” “De ce omul acesta își folosește o singură mână?” “De ce acestui copil îi este greu să se concentreze?” “Oare de ce pare că acel copil este mai mult în lumea sa și ne ignoră?”.
Aceste momente sunt puncte de plecare pentru a pune semințele empatiei. Înainte de a da un răspuns rapid, e important să ne dăm voie să ne întrebăm sincer și cu deplină curiozitate “chiar așa, oare cum este în lumea acestui copil și a familiei sale?” Chiar dacă aflăm cum să dăm un răspuns bine formulat, copilul nostru va înțelege emoția și atitudinea față de o persoana cu nevoi speciale. De aceea, înainte de orice, este nevoie de o perioadă de introspecție personală și de expunere la informații, pentru a observa ce trezește acest subiect în noi, ca adulți.
Ignorarea subiectului va creea senzația că este vorba despre ceva tabu și se va pierde o oportunitate de a-i învăța pe copii poate cea mai importantă lecție a umanității că noi oamenii suntem diferiți și că e firesc. Ei pot înțelege că existența nu este un mare indigo în care suntem toți la fel, ci o pânză de pictură cu multe culori și forme. Putem normaliza astfel ideea de diferență.
Mai mult, ne putem referi la esența fiecărui om. Este un bun prilej de a pune accent pe darurile copiilor cu nevoi speciale, pe lucrurile la care ei se pricep, pe Abilitățile lor. Cu toții suntem oameni, avem emoții, trăim bucuria sau tristețea, ne arătam darurile lumii, zâmbim și plângem.
Le putem povesti copiilor cum absența unui anumit simț sau capacitate, ne poate accelera puterile altor simțuri. Ce superputeri au copiii care nu aud? Sau cum de au apărut Jocurile Paralimpice? O dată, un copil mi-a spus: “este mai important interiorul decât exteriorul”, deci copiii au puterea de a înțelege mesajul.
Ultima recomandare ține mai mult de acțiune. De felul în care oferim lecții prin exemple proprii. Este important să facilităm accesul persoanelor cu nevoi speciale în locurile de parcare sau în alte contexte. Să ne asigurăm că oferim o mână de ajutor, o invitație la teatru sau în parc unui copil care are mare nevoie de conectare și prieteni. Pe lângă stigmatizare, izolarea este cea mai grea suferință a familiilor în care există copii cu nevoi speciale. Putem să intervenim atunci când observăm orice formă de bullying sau agresiune la adresa unui copil cu dizabilități, conștientizând că orice tăcere este, de fapt, o formă de complicitate.
Dincolo de orice om sau de povestea sa (adesea încărcată de povara stereotipurilor) se află ceva unic, o inspirație sau o lecție pe care doar școala vieții ne-o poate preda. Va invit să deschideți și acest capitol din viața de părinte, cu încrederea că fiecare moment de împărtășire contează.
Putem să înțelegem mai ușor nevoile părinților care au copii cu dizabilități, întrebându-i pur și simplu despre cum arată o zi din viața lor, care sunt bucuriile, tristețile, momentele copleșitoare sau micile victorii obținute prin timp și rabdare. Cardurile create de “Supereroi printre noi” sunt o sursă de inspirație pentru a începe un dialog din inimă. Acestea îndeamnă la gesturi mici, dar importante, atunci când ești părinte și trebuie să îți împarți programul între terapie de recuperare, medici, școală, viața de familie, job. Timpul și atenția sunt cele mai prețioase resurse pe care le putem oferi.
Denisa Neacșu
Psiholog Atlanthea
